Bastoanele

Am multe bastoane. Sigur, niciodata nu sunt destule. Abia astept sa-mi mai pot lua cate unul. Cum ma stiu neputincioasa si vai de capul meu, multa nadejde imi pun in bastoane. In general nu ma incurc cu orice fel de bastoane-nuuu, le caut pe cele zdravene, de esente tari, bastoane pe care sa-mi pot lasa greutatea imenselor mele caderi cu certitudinea ca ,sprijinindu-ma pe cate unul din aceste bastoane grozave, caderile se prefac in tot atatea ridicari.
In seara asta am ales unul din cele mai de nadejde bastoane -"Daruind vei dobandi", Nicolae Steinhardt. Marca excelenta, nu te lasa la nevoie. Urmaream aproape clinic cum incet-incet ma ridicam, pe masura ce lasam bastonul acesta sa-mi poarte iarasi greutatea caderii... Si mi-am amintit de o istorioara, nu mai stiu unde am citit-o, care m-a amuzat. Se spunea ca la o manastire fusesera vremuri tare grele si de atatea ispite cumplite calugarii plecasera care incotro (o spun cum mi-o amintesc), unul dupa altul, pana ce nu mai ramasese decat un singur calugar. Acesta, tare in credinta, vazuse in decursul timpului ostiri de diavoli razboindu-i fratii, ostiri care mereu stateau imprejurul manastirii. Dupa ce ramasese singur, intr-o noapte a vazut ca ostirile de diavoli erau tot acolo si s-a minunat: oare de ce mai stateau acolo, doar nu mai aveau cu cine sa se razboiasca, numai el mai ramasese! Asa mirat era, ca s-a dus la capetenia ostirilor si l-a intrebat - pentru ce mai stai aici cu ostirile tale, nu vezi oare ca nu mai sunt frati? Atunci capetenia i-a raspuns cu naduf - frati nu mai sunt, da, dar biblioteca aia mare si grozava, nu-i oare tot aici? terfeloagele de carti, pentru ele stam! ah! de n-ar mai fi ele...ne-am odihni si noi...
M-am uitat la "terfeloagele" mele cu dragoste si recunostinta... bastoanele mele... ce m-as face fara voi... Si mi-am mai amintit de o vorba a Parintelui Mihail Stanciu, staretul Manastirii Sf. Antim, o vorba spusa de curand: "luati, cumparati carti, acum cat se mai gasesc, ca vor veni vremuri cand nu se vor mai gasi..."