Uratul

Recunosc, sunt vinovata, imi plac lucrurile frumoase. Fug de urat. Nu cred ca uratul face parte din viata. Am crezut dintotdeauna intr-un Dumnezeu personal si frumos. Singura data cand m-am simtit biruitoare a fost cand am "inteles" ca asa si este Dumnezeul nostru -personal si frumos. DA! -am zis, bineinteles, nu se putea altfel!Daca am avea ochi duhovnicesti am vedea ca totul- inclusiv noi, oamenii- e mult si indescriptibil mai frumos decat putem vedea cu acesti ochi de carne si in aceasta stare de cadere. Ma doare uratul ca ceva ce nu tine de creatia Lui , El nu l-a dorit niciodata si sufera mai tare decat noi din cauza lui.Boala, moartea, stricaciunea -nu tin de creatia Lui, nu El le-a creat. In viata asta a noastra aici vrem-nu vrem ne lovim prea mult de urat. Si e bine, poate si asta ne face sa-L cautam.Eu fug de el fiindca ma raneste. Nu zabovesc asupra lui, fiindca ma ucide. Nu filosofez despre el, fiindca are o putere de fascinatie periculoasa. Dar cand trebuie sa-l infrunt (sau indur?) -si trebuie de multe ori, o boala, o moarte, atatea alte "chipuri" sub care ne apare in viata, incerc s-o fac gandindu-ma ca toate trebuie sa le primesc ca din mana lui Dumnezeu dar si cautand partea aceea de frumos , sau transfigurarea aceea... Cred ca lumea s-a lasat sedusa de urat. Nu-mi explic cum altfel, de exemplu, si-ar putea achizitiona jeep-urile acelea inspaimantatoare. Cum altfel s-ar putea farda femeile. Cum altfel ar fi "inflorit" vilele astea care-mi sparg retina si creierul. De "arta" moderna nu mai zic nimic. Nici de blocurile astea- marele meu "of", de cand ma stiu...Sau de limbajul care ma tortureaza oriunde m-as duce. Uratul implica intotdeauna agresiunea, violenta. De ce a crescut violenta? Fiindca s-a amplificat incredibil uratul. Fiindca ne-am lasat indepartati de frumos ca de ceva plictisitor, banal, insuficient. Neinteresant. Fiindca nu avem rabdare sa ascultam tot ce are de spus frumosul.