Iar despre suferinta...

Nu ma doare atat suferinta din jurul meu (si din mine), cat incapacitatea, nestiinta de a o valorifica. Daca tot nu o putem ocoli, daca tot face parte din viata aceasta, chiar din noi insine, macar sa facem ceva cu ea. Tot ce ne inconjoara este spre folosul si desfatarea noastra - cum sa accepti asta cand nu te mai simti in stare decat sa te scufunzi in prapastia aceea de deznadejde, ca ai incercat , ai luptat, ai facut, ai dres si...degeaba, tot rau este...Si vezi parca totul in jurul tau tulbure, amenintator, urat, fara speranta...

Stiu ca nu e decat o iluzie. Nu este nimic asa -urat, tulbure, amenintator... Doar dorintele noastre nu sunt acordate cu eu-ul nostru cel adevarat (dar care este acesta?), doar egoismul nostru crede inversunat ca "meritam mai mult" sau macar "altceva", doar "ochiul nostru este intunecat"... Dincolo de ochiul nostru intunecat este lumina. De-am putea renunta la ochelarii de soare ! Orice-am face si-ncerca, singurul ''panaceu universal" este credinta. Numai ea este "ochiul curat" prin care totul este lumina. Dar... asta-i treaba fiecaruia dintre noi, nu putem face nimic pentru altii, fiecare trebuie sa opteze ''pe cont propriu''.

Cred ca durerea mea pentru cel de langa mine il face pe Dumnezeu sa-i dea un branci aceluia. Cred ca nu pot sa ajut decat cu durerea mea pentru celalalt. Uneori durerea asta se manifesta si prin gesturi concrete si e bine asa, traim in aceasta lume care este si concreta, alteori ramane doar in sufletul meu si Dumnezeu nu cred ca-si intoarce Fata Sa de la ea. Dar cheia e durerea. De ce mai suntem nemultumiti de durere cand Hristos ne-a aratat atat de clar ca doar ea mantuieste? Nu vrem sa ne mantuim? Cumplit - cred ca nu vrem... Cred ca doar Dumnezeu vrea mantuirea noastra.

Am ajuns intamplator zilele trecute la cimitirul Eroilor Revolutiei din 1989 - cand am auzit si eu ca toata lumea ca g-ralul Stanculescu isi petrecea noptile prin cazinouri. Intai auzisem "stirea" si fireste ca m-a sufocat revolta (nici n-am cuvinte pentru ceea ce m-a sufocat) - apoi am ajuns in cimitir si m-a izbit linistea. O liniste pe care e primejdie ca sarmanul general sa n-o cunoasca. Mi-am amintit de acele cuvinte de neuitat: "sa nu ne razbunati..." Mi-am amintit de "Sfantul Inchisorilor", de felul in care a valorificat el suferinta. El si multi altii. El si multi altii ne-au aratat clar si coplesitor cum sa valorificam suferinta. Am pacatuit revoltandu-ma impotriva generalului, aveam datoria sa plang pentru el. Si sa ma bucur cu cei linistiti din cimitir. E greu, nu? E..."pe dos"?! Dar cred ca la acest "pe dos" am fost chemati - si nu raspundem, nu raspundem...

Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti!