Speriata.

Din ce in ce mai mult simt nevoia sa ma refugiez in natura. Ca o fuga speriata la pieptul mamei. Sunt intr-adevar speriata. Si nu inteleg deloc. Cum putem fi atat de nepasatori la tot ce ne inconjoara, la frumusetea coplesitoare care se revarsa dintr-un tainic preaplin pretutindeni. De ce cautam mereu altceva. Cum reusim sa ne mintim singuri in halul asta. De unde aceasta neostoita nevoie de a ne face remarcati - ce obositor si inutil!... Cum putem fi atat de paradoxali in negativ. Ar fi suficient sa ne impartasim unii de altii asa cum suntem. Nu vedem armonia din jurul nostru. Tesatura de iubire. Linistea vesela. Pe toate tinem mortis sa le inlocuim cu contrafacute, cu nenaturale, cu nefiresti, cu raceala si ceata. Si mult zgomot aiuritor. Mi-au trebuit zeci de ani ca sa observ ca bobocii liliacului sunt exact ca samburii de strugure. Din nou aceeasi "amprenta". Precum apele care brazdeaza pamantul si venele care brazdeaza trupurile noastre si nervurile frunzelor... Marturii-chemari ale aceluiasi Creator Care nu oboseste sa ne sustina... Aceasta matrice comuna. Acest tot formidabil si de-o maretie de negrait in care suntem prinsi spre a ne implini. "De ce muriti?"